Întrebarea are un fel de a te prinde pe nepregătite. Pare o glumă bună spusă la o cafea, apoi, pe nesimțite, se strecoară în straturile profunde ale vieții de familie și face acolo lumină.
Vrăjitorul suprem, adică acela care schimbă regulile, trezește puteri și deschide porți către alte lumi, n-ar putea fi chiar tatăl tău, cel care te-a învățat să legi șireturile, dar și să prinzi curaj când îți tremură genunchii? Îmi vine să zâmbesc. Și totuși, dacă o luăm puțin mai serios, literatura ne-a tot șoptit varianta aceasta, ascunsă sub deghizamente realiste sau fanteziste.
Ca să fie clar și pe înțelesul tuturor, îți propun să întind punți între două universuri care par, la prima privire, foarte diferite. Unul este bucureștean, cu praf pe coridoare, scări care scârțâie și uși gotice, celălalt are gropi fără fund, lumini ce se aprind singure și un destin care te alege. Punțile acestea duc, firește, înspre aceeași întrebare.
Tatăl ca arhitect al inițierii: un realism cu scări care scârțâie
Într-o seară de iulie, un licean își poartă valiza pe strada Antim. Nu știe încă, dar intră într-un ritual. O ușă uriașă, de la parter până aproape sub streașină, cedează grea, ca o scenă care își ridică cortina. Lampa de petrol, Hermesul de ipsos pictat cu prea multă vopsea, zugrăveala care imită pompeianul, ba chiar și praful au rostul lor.
Aici, tatăl nu e tată propriu-zis, ci un chip multiplicat al autorității domestice: tutorele morocănos, sora lui cu privirea de acvila, o casă întreagă cu hierarhii și tăceri. Tânărul Felix își caută locul și, în loc de îmbrățișare, primește protocolul, ca un fel de inițiere discretă în lume.
Câți dintre noi nu am trăit ceva asemănător, intrând în casa rudelor după o pierdere, cu emoția lipită de inimă și cu un presentiment că de aici înainte se joacă altfel?
În această cheie, tatăl este arhitectul. Poate meschin și temător, poate doar obosit, dar tot arhitect. El așază scara, chiar dacă o face să scârțâie, pune lampadarul la înălțime, rânduiește mesele, fixând, uneori fără să știe, traseul aceluia mai tânăr. Ce iese de aici nu e o magie spectaculoasă, ci una tăcută: transformarea din copil în om.
Otilia, cu lumina ei de fată liberă și imprevizibilă, arată direcția, iar figura masculină alternantă, când tutorele, când prietenul casei, sugerează cum autoritatea poate lua chipuri multiple. Nu există baghetă, există scenografie. Și totuși, efectul e același: tânărul iese altfel decât a intrat.
Vrăjitorul ca părinte din umbră: fantezia își face loc
Schimbăm decorul și intrăm într-o groapă care, culmea, nu te strivește, ci te conduce către o ușă enormă, luminată din senin. Un băiat de treisprezece ani descoperă că mâinile îi ard și ochii îi lucesc albastru, că poate prinde în aer un cuțit aruncat spre chipul lui, că e, poate, alesul.
Un bătrân cu o barbă netunsă, un polițist cu o sprânceană stufoasă, unită, o cameră încărcată cu provizii pentru ani întregi, o vitrină cu sabie și cască de viking, toate par scenografia unui ritual de inițiere invers. Nu mai intri în casă, intri în vatra lumii de dincolo, unde patria logicii se clatină.
Aici, tatăl nu e numit. E presimțit. Își face simțită prezența printr-un câmp electromagnetic care te prinde din cădere, prin felina care pândea alesul, prin vocea care spune fără ezitare: tu trebuia să vii. Un fel de părinte suprem, uneori crud prin teste, alteori protector prin scenariul de rezervă.
Și, dacă mă întrebi pe mine, băiatul care glumește că se transformă în ștrumf sau că n-a scăpat de tema la franceză își ascunde, sub umor, neliniștea profundă a copilului care a simțit mâna nevăzută a cuiva mai mare, mai puternic, poate prea puternic. Povestea aceasta funcționează ca o oglindă a relației noastre cu tații: când simți că te împinge cineva în groapă, te întrebi dacă nu cumva te-a pregătit și plasa care te prinde.
Paternitatea, între prag și labirint
Nu e nicio contradicție între scara care scârțâie și ușa gigantică spre altă lume. Paternitatea se joacă, de obicei, între praguri și labirinturi. Pragul e domestic, cu pantofii așezați în hol, cu farfuria de seară, cu notele de la școală, cu acel bună seara rostit pe jumătate.
Labirintul e zona tainică, unde te simți împins de o forță pe care nu o poți numi, unde te ridici fără să simți pământul, unde cineva, nu știi cine, îți aprinde luminile în față. Tatăl, în oricare dintre aceste registre, e mai puțin personaj și mai mult mecanismul prin care înveți să ești.
Sigur că uneori tatăl poate fi morocănos, fricos, chiar ridicol. Alteori e cavalerul care intră la momentul potrivit și te salvează elegant. Tocmai de aceea, când întrebăm dacă vrăjitorul suprem e tatăl, ar trebui să ne gândim că magia nu e neapărat maiestuoasă. De cele mai multe ori este banală, aproape invizibilă. Nu ține de farmece, ține de felul în care cineva îți aranjează lumea ca să poți respira fără să te frigi.
Alegerea, frica, prietenia: triunghiul subtil al creșterii
Orice inițiere serioasă presupune o alegere. Un adolescent care prinde un cuțit în aer își alege, fără să știe, o cale. Un tânăr care acceptă casa cu reguli, tacit, alege la rândul lui. Alegerea vine la pachet cu frica. Frica de ridicol, frica de pierdere, frica de necunoscut. În spatele fricii e însă prietenia.
Când Otilia se apropie de Felix cu naturalețea ei, când bătrânul din adâncuri șoptește că băiatul e alesul, când polițistul disperat vrea să tragă, dar ezită, se configurează un lucru simplu: nimeni nu devine om de unul singur.
Tatăl, în sensul larg, e cel care îți oferă, direct sau prin alții, această plasă a prieteniei. Nu e nevoie să fie perfect. Uneori, a fi tată înseamnă să faci un pas înapoi ca altul să meargă, să privești cum cineva mai tânăr își ia greșelile pe cont propriu și să nu intervii decât atunci când, dacă n-ai interveni, s-ar rupe lumea în două.
Când magia e doar bun simț și atenție la detaliu
Am o slăbiciune pentru micile gesturi care par banale și totuși schimbă tot. Să pui o lampă într-un colț ca cineva să nu se lovească de colțul mesei. Să ții în casă o carte care, exact într-o după-amiază plictisită, face scurtă legătură cu setea de aventură a unui copil. Să lași o cheie într-un sertar în care, altfel, s-ar fi strâns praf.
Cam așa lucrează magia paternă. E norul mic din care cad, subit, ploaia potrivită și curcubeul după. Pare nimic, dar cine a trăit odată sentimentul acela că cineva a avut grijă să găsești la timp ceea ce îți trebuia știe exact despre ce vorbesc.
Spun asta pentru că și în casa realistă, și în peisajul fantastic, gesturile mici țin poveștile laolaltă. Un clopoțel interior atârnat prea sus, o monobrună stufoasă care îți rămâne lipită de memorie, o glumă despre tema la franceză. Toate sunt detalii care, odată adunate, desenează chipul acelui părinte-instructor, părinte-portal, părinte-casă.
Întrebarea, pe scurt: cine e vrăjitorul și ce ne facem cu el
Dacă aș reduce totul la un răspuns simplu, poate că m-aș grăbi. Adevărul e că tata nu e singurul vrăjitor din poveste, dar este, de multe ori, primul pe care îl întâlnești. Poate că e ascuns în figura tutorelui, poate că apare în prietenul casei, poate că lucrează sub mască de polițist speriat sau de bătrân ursuz care se preface că nu te recunoaște la ușă. Important e că undeva, în spatele scenei, cineva mută decorul, stinge și aprinde luminile și îți spune fără să-ți spună: mergi.
De aceea, când te întrebi dacă vrăjitorul suprem e tatăl tău, întreabă în același timp ce ai devenit datorită lui. Ai învățat să urci o scară care scârțâie fără să-ți pierzi cumpătul. Ai avut curajul să deschizi o ușă în lumina căreia ți-au lăcrimat ochii. Ai fost ales, poate nu cu trâmbițe, dar cu o mână discretă pe umăr. Poate că asta este tot ce contează.
O invitație la lectură și la discuție între generații
Poveștile care amestecă inițierea, familia și misterul sunt un prilej foarte bun pentru a vorbi cu tatăl tău. Nu despre note și bonuri de benzină, deși și ele contează, ci despre ce fel de lume a încercat să-ți construiască. Întreabă-l copilărește ce i-a fost lui frică. Va zâmbi, va părea că se eschivează, dar până la urmă va spune ceva mic, aproape o glumă, și acolo, în gluma aceea, vei recunoaște bagheta.
Și da, e un moment potrivit să cauți cărți care deschid aceste porți. Nimeni nu are timp infinit, știm. Dar o după-amiază dăruită unei povești bune poate ajusta nuanțele unei discuții pe care o tot amâni. Uneori, un roman realist îți arată că viața e deja destul de magică dacă știi unde să te uiți. Alteori, un roman de aventuri îți reamintește că săritura în necunoscut nu e doar o prostie a adolescenței, ci un apel pe numele tău.
Un portal pe care îl poți deschide chiar acum
Dacă ești curios cum arată, la firul ierbii, chemarea către alt tărâm și cum un băiat obișnuit descoperă că are de înfruntat felină, bârfă, frică și uimire, îți recomand o călătorie fantasy care nu se rupe de real. O găsești ușor, cu tot cu aerul ei de aventură și cu umorul acela în care te recunoști.
„Drumul spre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan este un exemplu simpatic de literatură care aprinde luminile din groapă, nu doar în poveste, ci și în tine. Cartea poate fi achiziționată de pe Carturesti.ro si Libris.ro, iar faptul că o citești chiar acum, când întrebarea despre vrăjitorul suprem te roade, nu e deloc întâmplător.
De ce merită să pui întrebări naive tatălui tău
Întrebările naive sunt cele mai serioase. Tată, ți-a fost vreodată frică pentru mine? Tată, ți-ai dorit să fiu altcineva? Tată, ce ai mutat în casă ca să îmi fie mie mai ușor și eu n-am observat? Îți promit că în răspunsurile acelea vei găsi urme de magie. Poate va fi o poveste despre o noapte în care a așteptat la o ușă, poate despre o scară la capătul căreia te știa deja, poate despre o groapă fără fund în care, deși nu recunoaște, a coborât singur ca să verifice dacă e plasa întinsă.
Învățăm târziu că maturitatea nu e să te desparți de părinți, ci să înțelegi ce a încercat fiecare să clădească în tine. Și, când vine vorba de tată, e de cele mai multe ori vorba despre o alchimie modestă. Transformă supa de duminică în confort. Transformă o ceartă într-o regulă nouă. Transformă o lipsă în dorință. Curățenia aceasta discretă e mai eficientă decât orice farmec.
Întoarcerea la scenă: casa, ușa, lumina
Îmi place să revin, în închipuire, în antreul acela înalt, cu Hermesul de ipsos și cu lampa care e stinsă. Cineva trage un clopoțel, scara scârțâie, din vârful scării apare un chip prietenos care spune pe nume. E imaginea potrivită pentru orice întâlnire reușită între generații. Fiecare intrare într-o casă are nevoie de o deschidere. Fiecare coborâre într-un labirint are nevoie de o luminiță. Tatăl, vrăjitor sau nu, e cel care se îngrijește să existe acel semn, chiar dacă îl ascunde sub pliurile unui caracter dificil.
Așa că, dacă mă întrebi acum, cu glasul puțin șugubăț: e vrăjitorul suprem chiar tatăl tău, aș răspunde fără emfază. Nu e suprem, nu poartă mantie, nici pălărie cu stele, dar în serile potrivite, când îți vine să întrebi prea mult, are puterea să îți mute puțin lumea la loc. Și, fără să-ți promită minuni, îți arată cu degetul o ușă care se deschide și o scară care te duce mai departe.
Încheierea deschisă a unei întrebări bune
Las finalul la alegerea ta. Poate că tatăl tău a fost omul tăcut care nu voia poze. Poate că a fost vizibil, cu gesturi largi și cu planuri mari. Poate că l-ai găsit în prietenul casei sau în profesorul care te-a învățat după ore. Sau poate că, în felul cel mai ciudat, ți-ai simțit tatăl când ai prins o singură dată un obiect în aer și ai știut că nu e doar reflex, e cineva care te-a pregătit când nu te vedeai.
Ține întrebarea aproape și caută răspunsuri în povești. Ele nu îți dau verdicte, îți dau oglindă. Iar în oglinda aceasta, când te vezi puțin mai curajos, nu e magie ieftină. E o muncă tăcută, făcută ani la rând, de cineva care te-a iubit în felul lui. Câteodată îi zicem tată. Uneori îi zicem vrăjitor.
Lasă un răspuns